Statistic, din totalul tranzacțiilor care presupun circulația banilor la nivel global, doar 15% reprezintă echivalentul unui fapt economic real, restul de 85% fiind alocat operațiunilor financiare și de capital circulare (derulate într-un loop repetabil la infinit), estimative sau speculative, în care banii sunt rulați în circuitul închis al castei restrânse a brokerilor, traderilor și băncilor de investiții, cu epicentrul pe Wall Street. 

Participă, desigur, și băncile, mai ales că 90% din banii lumii sunt creați de bănci, ca datorii (doar 10% din masa monetară aflată în circulație sunt bani „tari”, emiși și puși în circulație de banca centrală – verificați rapoartele BNR, ca să vă convingeți).

Acești bani creați din nimic se învârt în cercul speculațiilor financiare, se stratifică în complexe instrumente financiare derivate, se înmulțesc prin factori de multiplicare (leverage) și se „materializează” alchimic din estimări de profit și de risc, iar nu din fapte reale, din proiecții teoretice de împrumut interbancar (nu din împrumuturi propriu-zise), creând bule speculative financiare care se autojustifică (până când bula se sparge, afectând întreaga lume).

De exemplu, Credit Default Swap (CDS) este nimic altceva decât un pariu în care un jucător pariază că un debitor dă faliment, iar celălalt jucător pariază că același debitor nu dă faliment. Debitorul poate fi România: țară, stat, populație, istorie, idealuri, resurse naționale – care, toate, pot fi jucate la acest gen de ruletă. Să vezi și să nu crezi: în dobânzile variabile la creditele pe care le dau băncile din România este prezent, ca factor de variație, chiar riscul de țară, adică exact acest hazard jucat la ruletă în cercul închis și confidențial al pariorilor de pe Wall Street, din London City sau din Frankfurt.

Tot ca exemplu, indicele de referință pentru dobânzile variabile la creditele în lei, intitulat Romanian Bank Offered Rate, acronim ROBOR, este nimic altceva decât un schimb zilnic, săptămânal, trimestrial sau semestrial (de unde expresiile ROBOR la o zi, o săptămână, o lună, trei luni, șase luni) de oferte și cereri de împrumut interbancar. Nu împrumuturi efective, ci opțiuni de împrumuturi. Ceva de genul: dacă aș vrea să mă împrumuți cu un milion de lei azi, ce dobândă ai prefera să îți plătesc? Iar răspunsul vine de la o paletă de 8 bănci care dau cotații, media acestora fiind exact ROBOR. Nu e obligatoriu ca împrumutul să se perfecteze și, oricum, sumele jucate (potul) sunt mici – cca 6 milioane de lei zilnic. Cele 9 bănci care participă la acest joc sunt denumite „bănci sistemice” și sunt desemnate ca atare de BNR, care este, oarecum, supraveghetorul jocului (ca să nu zic dealer, că mă acuză ăștia de teorii ale conspirației…).

Pe toate fazele acestui interminabil loop al speculațiilor financiare se percep comisioane și dobânzi din care nimeni în lume nu câștigă, cu excepția actanților acestei caste închise de pariori și speculatori.

Culmea ironiei negre este că, atunci când astfel de pariori dau faliment (ceea ce este inevitabil și din ce în ce mai frecvent în ultimii ani), sunt salvați de stat, sau de UE, sau de FED, cu banii contribuabililor (bailout), sau cu banii deponenților în bănci sau ai asigurătorilor (bail-in), pe motiv că „sunt prea mari pentru a fi lăsați să falimenteze”.

Profitul este efectiv lipit de acești speculatori privilegiați și pariori, iar pierderile se distribuie la noi și rămân fixate de noi ca niște pecingini.

Toate legile din lume sunt pentru acești speculatori, dar nu și pentru noi.

Mai mult, când acești minunați actori, prea mari pentru a fi lăsați să părăsească scena cu picioarele înainte și sufletul în iad, sunt prinși cu manipulări ale pieței, escrocherii și alte fapte grave care afectează milioane de oameni și de afaceri mici sau mijlocii, autoritățile sunt foarte dornice să negocieze amenzi penale, pe care condamnații le și achită prompt (după care le recuperează tot de la noi, prin prețuri, tarife, rente, comisioane și dobânzi). Chiar și după fapte și amenzi repetate, acești minunați actanți rămân pe scenă, pentru a continua să facă ceea ce știu: să manipuleze și să înșele și să acumuleze averi furate de la noi, cu concursul băncilor centrale și al statelor cu calificative AAA – mă refer la SUA, Germania, Franța, Japonia, Canada, China, Olanda.

Mass-media, internetul sau paginile de socializare mainstream, dar mai ales politicienii din establishment, toți sunt favorabili menținerii în piață a acestor infractori și, mai ales, sunt mai mult decât favorabili menținerii în viață a acestui sistem în care se fură de la săraci pentru a da bogaților.

Cu aceste pârghii și ajutoare de nădejde, avuțiile și valoarea sunt canalizate din ce în ce mai accentuat către un număr din ce în ce mai redus de puternici ai zilei.

Trăim, noi, cei mulți, noi, pleava, într-o societate condusă din ce în ce mai irațional, de un cinism feroce, dar care pretinde că e garant al democrației, libertății, egalității de destin, ba chiar și al proprietății, iar dacă arăți cu degetul către împăratul care este gol, automat devii… teoretician al conspirației, vânat al turnătorilor digitali, țintă a serviciilor secrete și a organelor de represiune, inamicul public, dl. Goldstein, din 1984…

Este o redistribuire injustă a avuției pe care aproape nimeni nu este dispus să o observe, marea majoritate a opiniei publice fiind canalizată către teme marginale…

Nu populismul și nici suveranismul, ci inegalitatea economică rezultată din redistribuirea injustă a averilor și a rezultatelor muncii este distrugătorul capitalismului și al umanismului liberal.

Așa cum spunea J. Stiglitz în 2011, pe vremea mișcării Occupy Wall Street, inegalitatea economică are un preț. Clasa de mijloc dispare, locul său fiind luat treptat de establishment people (neo-feudalii, vătafii lor, iloții), insensibilă sau chiar disprețuitoare la adresa „inutililor” social, a „plevei societății”. Consumul stagnează sau involuează, democrația este pusă în dubiu, fantomele trecutului reînvie.

(II)
Majoritatea persoanelor active pe internet și în social media se tem, aproape instinctual, de redistribuirea averilor prin politici de stânga, socialiste. Nu doar se tem: își vocalizează strident temerea.
Dar aceeași majoritate este nepăsătoare sau în necunoștință de cauză față de redistribuirea averilor prin dobânzi și prin manipularea pieței banilor, care se întâmplă în fiecare secundă a existenței și funcționării pieței „noastre” financiare.
Puțină lume știe, iar mainstream-ul mediatic ignoră sau ocultează acest adevăr: mai mult de 45% din prețul TUTUROR bunurilor și serviciilor pe care le achiziționăm sunt costuri cu dobânzile bancare.
Chiar dacă nu toți cumpărăm bunuri și servicii pe credit și chiar dacă nu toți avem de-a face cu băncile, toți trebuie să suportăm dobânzile băncilor, întrucât, în primul rând, cam toți comercianții se împrumută la bănci și, în al doilea rând, statul și autoritățile publice locale se împrumută din ce în ce mai des și costisitor la bănci*.
Când cumpărăm de la comercianți, achităm și costurile lor cu dobânzile.
Când plătim taxe și impozite la stat și la autoritățile publice locale, achităm și costurile lor cu dobânzile.
Așadar, aproape jumătate din toți banii din lume se duc (înapoi) în bănci, acolo unde, de altfel, sunt creați.
Fără împrumuturi, cantitatea totală de bani aflată în circulație ar fi cu 90% mai mică. În România, doar 10 lei din 100 sunt emiși de BNR. Restul sunt „bani interni”, creați de băncile comerciale ca efecte directe ale contractelor de împrumut/credit, fără echivalent în depozite sau fonduri proprii. Este un incredibil monopol pe care numai băncile autorizate de băncile centrale îl dețin. Acești bani creați din nimic se mai numesc și „bani-datorie”, creația lor fiind uneori echivalată cu alchimia (parabola o găsiți într-o carte a ex-președintelui Băncii Angliei, Mervyn King, intitulată Sfârșitul alchimiei – cartea a apărut în limba română la… editura BNR, având o prefață scrisă chiar de Mugur Isărescu).
Nu e tot.
Băncile centrale pun pe piață, din când în când, cantități suplimentare de bani care depășesc nevoia de acoperire a produselor și serviciilor aflate în circulație la un moment dat. Se numește… relaxare cantitativă (quantitative easing) și servește la crearea iluziei prosperității și a creșterii economice.
În realitate, efectul relaxării cantitative nu este creșterea economică substanțială, ci diminuarea valorii reale a banilor, ceea ce se traduce în diluarea puterii de cumpărare a banilor și a valorii economiilor populației. Este o expropriere treptată de venituri și de economii a celor care muncesc și economisesc, mizând pe stabilitatea valorii banilor, în favoarea celor care consumă pe credit sau își asumă riscuri pe banii altora. Este, desigur, apanajul băncilor de investiții, al fondurilor de investiții, al speculatorilor și, în general, al pariorilor care rulează în cercul lor restrâns, sofisticat și secretos, 85% din totalul resurselor financiare ale lumii, restul de doar 15% fiind tranzacțiile care corespund unor fapte economice reale, palpabile.
Ca să se înțeleagă modul injust prin care această manipulare a pieței banilor determină redistribuirea injustă a averilor și evaporarea rezultatelor muncii noastre, vom observa că, în 2019, cu 100 de lei se putea cumpăra ceea ce acum se cumpără cu 160–170 de lei. Interesant este că 2019 este anul antecedent plandemiei, crizei climatice, crizei energetice și războiului, dar lumea trecuse deja printr-o diluare similară a valorii banilor, căci între 2001–2011 fuseseră alte crize – cea teroristă, cea bancară și cea bugetară a statelor din sudul UE (denumite, illo tempore, PIIGS). Tot așa, ceea ce în 2001 puteai cumpăra cu 100 de euro, în 2019 puteai cumpăra cu 150 de euro.
Din 2001 încoace, banii s-au tot diluat, iar cei care au avut de suferit au fost oamenii de rând, deponenții și micii antreprenori. Din 2001 încoace au tot apărut salvatori care ne-au dus cu 200 km/oră în zid. Tiparul e același: se inventează natural sau se inventează criza, apare dușmanul și, desigur, se urcă pe soclu salvatorul, chiar dacă este un idol fals, în viața de zi cu zi fiind plin de vulnerabilități, corupt, prost, impostor, slugoi, om cu dublă agendă, actor de film de duzină. Salvatorul este un avatar potrivit tuturor celor care, fiind rotițele sistemului (ostil omului de rând), obligă lumea să își aleagă tabăra unde vrea să se implice în războiul care este pace, după principiul leninist „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”.

*datoria publică a României a ajuns la 1.000 de miliarde de lei săptămâna asta; s-a dublat, pur și simplu, în 2 ani; față de 2017 s-a triplat; dacă în 2017 România se împrumuta cu 3% dobândă, acum dobânda este de 8%, tendința fiind de creștere accelerată, întrucât urmează degradări ale ratingului de țară; nimic nu are legătură cu suveranismul, care nu a câștigat nimic în doi ani de alegeri și nu a fost niciodată la guvernare în ultimii 35 de ani; totul are legătură exclusiv cu conducerea țării prin cumetrii ale „salvatorilor” aflați în slujba stăpânilor neo-feudali ai economiei; dacă sunteți curioși să îi identificați, îi găsiți sigur printre donatorii campaniilor electorale ale ex-primarului general, actualul președinte Daniel – Dan Habarnam de Constituție. 

(III)
Când asistăm pasivi la, sau acceptăm tacit, scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale, toți suportăm pervertirea banului ca mijloc de schimb și de tezaurizare (acumulare) a valorilor.
Pe fiecare unitate monetară astfel diluată ca valoare de schimb sau de tezaurizare (acumulare), dobânzile nu par a ieși din trendul piețelor, dar costurile aplicabile valorii reale a banilor sunt derizorii.
La valori derizorii, devine mai eficient și mai comod să te lansezi în afaceri cu bani de la bancă decât riscând propriii bani. Cei ce se împrumută ieftin nu sunt consumatorii, ci entitățile corporatiste mari și entitățile de stat. Cu cât mai mare este corporația, cu atât mai simplă și mai ieftină este creditarea*. Nu toate statele se împrumută ieftin, ci numai statele care au calificative AAA, artificial stabilite de agențiile de rating.
Dacă am considera creditul drept resursă, avuție, cale de acces către dezvoltare, atunci acest gen de segregare pe criterii de mărime („size does matter”…) sau rating ne apare ca fiind o oribilă formă de redistribuire injustă a avuțiilor și resurselor.
Dacă ți se pun covoare roșii în drumul către creditarea ieftină, cu garanții de stat sau supra-statale (cum ar fi, de exemplu, garanțiile de la UE), ai șanse de dezvoltare și mult mai multe instrumente de a înfrânge competiția și a monopoliza piața, culegând ulterior rente și privilegii. Este ca un fel de cursă între sportivi naturali și sportivi umflați cu steroizi, cărora arbitrii le permit sau chiar le încurajează dopajul.
Este unul dintre cele mai deranjante vicii ale economiei „capitaliste” americane și europene. Fondurile, garanțiile de stat, achizițiile și cheltuielile publice nu sunt liber distribuite în piață, după legea cererii și ofertei, ci după mărime, ideologie, alegerea taberei salvatorului. Verificați cum au făcut sute de miliarde cei din industria pharma în plandemie, cum au făcut trilioane cei din industria high-tech (cam de când a fost inventată, adică după evenimentul din 9 septembrie 2001 de la World Trade Center), cum au fost salvate de la faliment băncile, cu prețul falimentelor suverane ale unor state sau cu prețul falimentului consumatorilor, cum se aruncă cu zecile de miliarde în economia „verde” (inclusiv în conturile hrăpărețe ale celor care practică greenwashing și pinkwashing), în tranziția climatică, cum este finanțată cu sute de milioane de euro mizerabila industrie a turnătoriei digitale (fact-checking, whistleblowing, trusted flagging).
Verificați cine vă sunt salvatorii. Verificați motivele pentru care sărăciți în timp ce, cu surle și trâmbițe, economia crește și ajunge pe noi și noi culmi de progres și civilizație.
Celor care ar avea tentația să spună că situația actuală este preferabilă comunismului, le spun că acea formă de organizare socială pe care o încă numim comunism nu este decât o altă față a inegalității economice și sociale; în societatea românească de dinainte de 1989, o întreagă societate de oameni săraci și fără acces la bunuri de larg consum și la libertățile fundamentale era stăpânită de o mână de privilegiați și rentieri, adică de elita comunistă, intitulată nomenklatura.
La fel ca acum, doar că actuala elită este auto-intitulată „pro-europeană”.