Un ideal sădit în mod insidios în mentalul colectiv, societatea de consum, a părut cândva (chiar și pentru românii abia ieșiți din comunism, în anii ‘90) că este încununarea economiei de piață, rezultatul său final. Dar scopul economiei de piață nu este acumularea excesivă de bogțăii și de creanțe contra populației captive, ci democratizarea consumului. În lipsa acestei finalități, conceptul însăși de economie de piața este un non-sens. Or, așa cum arată acum lucrurile, societatea de consum s-a înscris pe calea imploziei, bunăstarea câtorva devenind cauza nefericirii tuturor.

Ca să supravietuiască, economia capitalistă de piață trebuie să crească în mod constant. Această creștere înseamnă producție din ce în ce mai mare, o masa din ce în ce mai mare de oameni fiind chemați să consume ceea ce se produce. De aici, apariția mitului societății de consum, visul american al clasei de mijloc, care poate să își cumpere o casă, o mașină și școlarizarea copiilor, fie din salariu, fie din credite bancare (prin care se aduc în prezent veniturile viitoare din salarii). Dar consumul s-a bazat din ce in ce mai mult pe credit, bunăstarea devenind o continuă îndatorare și, in extremis, o adevarată captivitate contractuală față de creditori.

Mult mai interesant din punct de vedere economic, juridic și chiar psihologic este că, atunci când, ca un corn al abundentei, economia a ajuns să fie supra – saturată cu bunuri de consum, s-a trecut la comercializarea de produse în mod deliberat create pentru a avea viață scurtă și, deci, pentru a putea fi înlocuite frecvent cu alte produse sau pentru a intra în trend, precum și la comercializarea de produse de unică folosință și de nenumarate produse de care nu avem realmente nevoie sau care exced cu mult necesitățile noastre naturale de consum.

Cel mai pernicios cerc vicios în care consumatorii au fost capturați este cel din domeniul alimentar. Oamenii obișnuiți consumă mult, ieftin și prost, devin supra-ponderali (ceea ce necesită medicație scumpă, suplimente alimentare menite a neutraliza efectele adverse ale mâncșrii, programe de gestiune a masei corporale de genul fitness-ului, ceea ce creează în cascadă alte piețe de produse și alt fel de consum) și aruncă o mare parte din mâncare, în condițiile în care 8% din populația globală (650 de milioane de oameni) suferă de foame sau de malnutritie. Deși în UE și în România procentul este mai mic (5%), problema noastră reală este tot atât de rea – consumul alimentar este dezechilibrat caloric (dă obezitate) și este artificial orientat către hrană procesată, nenaturală. Hrana ieftină este hrana populară, dar este hrana cu efecte adverse, plină de „asasini tăcuți”, care acționează insidios și pe termen lung. Dau întârziere de creștere, anemie, alergii, emaciere, infertilitate …

Acesta este consumerismul, o rezultantă – mutant a acestei supra-saturații.

Intrucât era necesar să supraviețuiască, în mod cert capitalismul avea nevoie de sere și laboratoare în care să cultive nevoi noi de consum, produse și servicii ieftine și efemere, cu adresabilitate din ce în ce mai largă. Avea nevoie să edifice un mit al consumului “binefăcător” și o masă mare de enoriași capabili să se așeze la cozi cu ore sau zile înainte de deschiderea unui nou super-market sau de lansarea noii versiuni a brandului preferat, doar pentru a fi siguri că “prind” reducerile și, respectiv, reușesc să cumpere la timp device-ul mult dorit.

Consumerismul este un mit mai mult decât necesar supraviețuirii capitalismului, fiind construit din nevoia (naturală sau artificială) de a cumpăra.

Consumerismul este un trend creat de comercianți în interesul comercianților, un rezultat al arsenalului de tehnici de marketing și de persuasiune, care îl determină pe simplul particular să cumpere chiar și când nu are nevoie să consume. Shoppingul, ca răsfăț “justificat” și modalitate de relaxare sau de “vindecare” a stresului și a frustrărilor zilnice, încurajarea prin reclame și marketing a actului achiziției fără o motivație precisă, creditul pentru orice, urmarirea prin joc a apartentenței la o comunitate “selectă” de consumatori doar pentru a putea cumpăra mai mult, cu iluzia că membrii clubului sunt aparte, speciali, de elită etc., au determinat influențe profunde la nivel psihosocial, mental și emoțional colectiv, care au transformat modul în care reacționăm și ne facem planuri. Imperativele perene ale moralei insistă pe onestitate, prudență, abstinență, compasiune pentru aproapele. În schimb, imperativele din reclame sunt lăcomia, plăcerea hedonistă și răsfățul pe datorie. Între timp, am devenit păpuși emoționale. Ne mișcăm cum dictează păpușarii.

Consumul este cel care întreține și face necesară creșterea producției, fără de care nu există capitalism. În plus, consumul aduce tva la bugetul de stat, face să funcționeze piața de credit de retail, aducând astfel profituri si bonusuri bancare etc.

Consumerismului, care este o practică înșelătoare a comercianților, i se opune legislația protecției consumatorilor, partea slabă a contractului, victima prezumată a practicilor incorecte ale comercianților. Consumerismul este o țintă a sancțiunilor și a măsurilor de prevenție, iar nu un blam la adresa consumatorilor.

Înțelesul conceptului de consumerism a fost inversat în mediul nostru juridic. În dreptul nostru, consumerismul a devenit denumirea doctrinară sau jurnalistică a legislației protecției consumatorilor, iar această denumire este ultilizată, deseori, cu condescență de unii autori de drept sau practicieni ai dreptului, ca si când consumatorii ar fi niște persoane vicioase, care se dedau la lux, răsfăț și consum inutil, pretinzând ulterior că nu au știut ce fac la momentul achiziției și cerând, spre dauna “oneștilor” comercianți și, oricum, fără să merite, să li se respecte dreptul la informare, la protecție legală ca victime prezumate ale practicilor incorecte ale comercianților și ale abuzurilor de putere economică a acestora și la repararea prejudiciilor cauzate de produsele cu defecte. Niciun principiu, nici “buna” lăcomie pentru onorarii și fonduri destinate publicității sau sponsorizării, nici egoismul nu pot șterge cerințele dreptății și ale umanismului și nici nu pot contribui la re-căștigarea încrederii pierdute odată cu acapararea câștigului ușor al primului euro din manipularea, înșelarea sau decepția practicate contra oamenilor obișnuiti transformați păpuși emoționale de către profesioniștii persuasiunii.

Consumatorii ar trebui ajutați să își păstreze încrederea în viitor, singura ancoră a capitalismului, prin sancționarea și prevenția abuzului de putere economică și a practicilor înșelătoare.

Încrederea că viitorul va fi mai bun decât prezentul face posibilă existența banilor-datorie, magia bancară care aduce în prezent banii viitori (potențiali). Când oamenii credeau că trecutul era mai bun decît prezentul și că viitorul va fi cu mult mai rău, banii-datorie nu erau posibili. Alchimia bancara nu putea exista. Sistemul rezervelor fracționare (pentru un leu deținut sau păstrat în depozitele bancare, banca poate da credit 9 lei) nu ar putea exista fără această încredere într-un viitor mai bun și fără acest joc de-a călătoria în timp (aduc în prezent pentru a-i consumat bani pe care i-aș câștiga în viitor), susținut de stat ca monopol al băncilor.

Dar va mai exista încrederea într-un viitor mai bun? Va mai exista progres? Sau, de fapt, ne așteaptă o recesiune și o stagnare seculare, forțate de elucubranta acumulare de datorii suverane (care, în prezent, depășesc de 4 ori PIB-ul global)?

Credința în mitul creșterii economice continue a dat naștere unor absurdități, cum ar fi emiterea de bani fără acoperire în bunuri și produse (quantitative easing) și creditarea cu dobanzi negative sau care tind asimptotic către zero. De aici a rezultat creșterea elucubrantă a datoriilor, care dau iluzia bogăției, dar care creează participanților la acest joc pervers o insolubilă Dilemă a prizonierului.

Apariția shadow banking si a peer-to-peer lending pune în pericol de extinctie acest sistem al alchimiei bancare, pe care Mervyn King îl vedea încă de acum 10 ani apunând (Sfârșitul alchimiei).

Economia de piață poate să crească în mod constant și, deci, poate să fie un joc de suma non-nula, în care câștigul unora nu îi ruinează pe alții, doar dacă există încrederea în viitor. Standardele legale și morale, precum și intervenția sancționatorie a autorităților, pot da garanția (în mare parte iluzorie, dar totuși eficientă, întrucât previne abuzurile și practicile necinstite prin teama de sancțiuni), că profiturile sunt obținute și împărțite în mod corect, că impulsul egoist de avea totul și de a avea acum, care îi poate face pe oameni imuni la consecințele materiale și emoționale negative ale lacomiei lor asupra celorlalți, poate fi contingentat și că se pot opri catastrofele.

Protecția încrederii în viitor este de ordine publică, mai ales într-o societate ghidată de mitul creșterii economice neîntrerupte.

Or, aceasta încredere în viitor este întotdeauna minată sau torpilată de practici înșelătoare, manipulatorii sau deceptive ale comercianților, de hoția și escrocheria “profesioniștilor” persuasiunii si de abandonul repetat al responsabilității legale și morale, fiind anihilată atunci când autoritatea publică omite să îi sancționeze pe vinovați sau îi face în mod intenționat scăpați, pe motiv că sunt prea mari sau prea importanți pentru a fi pedepsiți și lăsați să falimenteze.

Acumularea de bogății individuale este întotdeauna însotiță de reglementări ale unor privilegii, rente și monopoluri. Sistemul economic al capitalismului rentier și monopolist, din ce în ce mai acaparator în prezent, face ca cea mai mare parte a averilor mari sa fie acumulată de persoane sau entități beneficiare ale unor rente, monopoluri și privilegii, legale sau contractuale, acumulare care se întâmplă prin eforturile si pe cheltuiala ori responsabilitatea altora. In mod paradoxal, in anul 1848, anul revolutiilor liberale europene, John Stuart Mill se întreba: “dacă cineva devine bogat chiar și când doarme, de unde credeți că îi vin bogăția și averea?”. Era evident, încă de pe atunci, că averile nu se acumulează fără a costa pe altcineva fructele muncii sale, de care nu se mai poate bucura de vreme ce sunt percepute de rentieri, monopoliști și privilegiați, fără efort și fără merit.

În plus, întrucât resursele materiale și energetice sunt limitate, iar mediul înconjurator este grav rănit de agricultura industrială și de producția ne-ecologică de energie, economia contemporană a redevenit un joc de sumă nulă, exact ca în perioada feudală.

Conform datelor oficiale centralizate de Global Footprint Network pentru anul 2026, omenirea consumă resursele biologice ale Terrei cu 73% mai repede decât le pot regenera ecosistemele planetei într-un an. Asta înseamnă că, la nivel global, utilizăm echivalentul a 1,73 Planete Pământ în fiecare an. Raportat la capacitatea de regenerare, pentru a reface ceea ce omenirea consumă în 12 luni, Pământul are nevoie acum de aproximativ 20,8 luni (peste 1 an și 8 luni).

Așa-numita placintă economică globală nu mai ajunge pentru toți, exact ca în feudalism. De vreme ce resursele nu numai că sunt limitate dar, în plus, sunt și concentrate în foarte, foarte puține mâini, este limpede că, în prezent, ceea ce unii căștiga, cei mai mulți pierd.

Enormul decalaj economic dintre bogați și săraci, cu mult mai mare decât cel care a caracterizat feudalismul timpuriu, determină, ca într-un alchimic cerc vicios auto-generat, o inegalitate și mai mare, care vine, ca întotdeauna, cu un preț. Treptat, pe nesimțite, produsele și serviciile de masă nu vor mai avea cumpărători.

În plus, ne putem întreba dacă va mai exista un viitor al omului, care va trebui să intre în competitie cu trans-humanii, cu ultra-omul si cu inteligența artificială…

Să înțelegem că trăim epoca ultimilor oameni din profeția lui Nietzsche, acei oameni cei care trăiesc un prezent continuu, fără legături cu trecutul și fără idealuri și planuri de viitor? Probabil …