Euro Digital, moneda digitală a Băncii Centrale Europene, este în pregătire de peste 10 ani, deși calendarul oficial se întinde pe 6 ani, din 2023 până în 2029.

Statele membre ar trebui să ajungă la un acord general în Consiliul UE până la sfârșitul anului 2025, iar Parlamentul European să adopte o poziție finală până în mai 2026.

Dacă totul decurge conform planului, Euro Digital ar urma să fie lansat în anul 2029…

Iată un orizont de timp suficient de mare pentru a adormi vigilența omului de rând și a-l pune, la un moment dat, în fața faptului împlinit.

Pe data de 2 octombrie 2025 s-a finalizat selecția furnizorilor de soluții tehnice – adevărul este că infrastructura necesară este absolut enormă și cvasi-imposibil de pus în practică.

Vorbim de 20 de țări membre ale Zonei Euro, fiecare cu câte o bancă centrală, precum și de extensia internațională a euro. Precum se știe, euro (încă) este moneda de referință și de plată internațională pentru cca 20 % din volumul global de plăți, ceea ce înseamnă și interconexiuni cu Federal Reserve, Banca Angliei, Banca Centrală a Japoniei, Banca Centrală a Chinei etc., precum și integrarea în sistemul Băncii Reglementelor Internaționale (BIS) de la Basel, Elveția.

În luna noiembrie 2025 este programată decizia Consiliului Guvernatorilor BCE privind trecerea la următoarea etapă: dezvoltare sau abandon. Mi-e greu să cred că atâta insistență, atâtea costuri aruncate pe acest proiect până acum, atâta propagandă vor fi abandonate acum, dar există opoziție puternică atât din partea băncilor centrale ale statelor membre (Germania, Belgia), cât și din partea băncilor comerciale, cărora Euro Digital le poate lua pâinea de la gură.

În teorie, Euro Digital ar trebui să fie o valoare stocată informatic la Banca Centrală Europeană, la care titularul să aibă permanent acces, în condiții de deplină confidențialitate.

Precum probabil se știe, banii pe care îi punem în depozit la bănci devin proprietatea băncii în exact momentul constituirii depozitului (art. 2191 alin. 1 din Codul civil român). Banii „noștri” de la bancă nu stau într-un sipet sau seif la bancă, ci sunt dați cu împrumut, plasați în obligațiuni și titluri de stat, utilizați ca garanție pentru refinanțarea băncii (care se împrumută pentru a împrumuta).

De asemenea, banii „noștri” din bănci pot fi pierduți în caz de faliment al băncii sau pot fi transformați, fără voia noastră, în acțiuni emise de bancă pentru a se salva de la faliment (bail-in). În plus, precum se știe, banca ne blochează în cont banii „noștri” din tot felul de motive, de la suspiciuni de spălare de bani, la omisiunea actualizării datelor cu caracter personal și până la dizidență politică sau socială.

Euro Digital ar trebui să servească drept instrument de plată și de stingere a datoriilor, ca și banii propriu-ziși. De asemenea, în teorie, Euro Digital va fi exclusiv un mijloc de plată și de (minimă) economisire/tezaurizare, iar nu un mijloc de investire sau o criptomonedă. Nu va purta nicio taxă, speță, comision sau alt cost.

Din această perspectivă, Euro Digital pare a fi un concurent serios pentru banii-datorie, similar cu banii în numerar.

Trebuie precizat că sistemul bancar actual funcționează pe baza regulii rezervelor fracționare – pentru a putea împrumuta, o bancă nu este nevoită să dețină fizic sau scriptic întreaga sumă dată cu împrumut, ci numai o fracțiune, de regulă de 10 %. Rezerva poate fi capitalul propriu al băncii sau depozitele bancare (asupra cărora banca este proprietar, în ciuda impresiei publice că proprietatea banilor din depozite aparține deponenților). Dacă băncile nu mai au suficiente depozite de bani, nu mai pot da suficiente împrumuturi, deci ideea în sine poate fi o amenințare existențială pentru ele.

Dacă Euro Digital, care promite aceste avantaje, ar fi un succes, atunci ar putea apărea fenomenul de bank run, adică retragerea masivă a banilor din depozitele bancare pentru a fi plasați în euro digital.

De aceea, un ajutor contra acestui proiect distopic, numit Euro Digital, poate veni dintr-o zonă cu totul nesperată: de la băncile comerciale.

Nu e cazul să ne bucurăm prea tare însă. Pentru a atenua riscul de opoziție din partea băncilor comerciale, Christine Lagarde, șefa BCE, a declarat că deținerile de euro digital la BCE vor fi limitate la 3.000 de euro per capita.

Tot în teorie, Euro Digital este o alternativă la banii în numerar și va putea fi utilizat chiar și offline (mi-e greu să înțeleg cum va putea fi utilizat, în afara spațiului digital, un ban digital – adică fără existență fizică). Numai că, precum știm, majoritatea legislațiilor descurajează sau chiar interzic, de jure sau de facto, banii în numerar, sub tot felul de motivații aiuritoare – de la evaziune fiscală și spălare de bani (de care sunt mereu suspectați oamenii de rând, iar nu adevărații și bine protejați politic și birocratic infractori) – iar de la alternativă și opțiune la obligativitate nu e decât un pas. Mai precis, un click.

De aici vin toate temerile și „teoriile conspirației”, adică acele narațiuni care, în 6 luni de la emitere, devin fapte și realitate obiectivă, palpabilă.

Euro Digital, ca mai tot ceea ce înseamnă moneda digitală a băncii centrale (CBDC), este programabil în funcție de teritoriu și de termenul de utilizare. Poate fi limitat în spațiu și în timp, în funcție de istoricul cetățeanului. Poate conține condiții de utilizare și destinații unice sau „recomandate” ale plăților. Poate conține motive de refuz de plată: de exemplu, o donație care nu se duce la ONG-uri globaliste, ci la formațiuni conservatoare, nu va fi procesată. De aici la ratingul de cetățean nu mai este decât un pas. Pardon, un click.

Christine Lagarde, de altfel, a lăudat sistemul chinezesc, dându-l ca model de bune practici (nota: este un model dintr-o țară pe care UE încă o consideră totalitară…).

De asemenea, Euro Digital pune toată paleta de „scânteieri” online ale tuturor cetățenilor – adică toată activitatea noastră online – la dispoziția unei entități centraliste, lipite de supra-statului tehno-sovietic. Cetățenii vor putea fi nu doar supravegheați și controlați, ci mai ales clasificați și puși pe categorii (sertarizați), cu drepturi și obligații diferite, în funcție de „istoricul” digital. Segregarea socială și economică va fi mai simplă și mai „științific” argumentată ca oricând în istorie. Dizidența față de politicile și comportamentul puterii sistemice va fi comod de combătut și chiar neutralizată. Vom fi oriunde și oricând detectabili, vom fi ușor de remodelat, ca niște figurine de plastilină, pe baza caracteristicilor avatarului nostru digital; vom fi dispensabili, vom fi simplu de aruncat peste zidurile cetății.

Este adevărat că BCE dă asigurări că nimic din toate astea nu se va întâmpla.
Dar observați, vă rog, coregrafia – baletul în sincron pe care îl performează toate băncile centrale, inclusiv Federal Reserve. Peste tot sunt planuri și programe de trecere de la banul fizic la banul digital.

Pe de altă parte, nu avem niciun motiv să ne încredem în asigurările și garanțiile BCE. Mereu a fost altfel decât ni s-a spus: băncile au fost salvate de la faliment cu prețul falimentului antreprenorilor și al cetățenilor, cu consecința supraîndatorării statelor (2008–2009); băncile au fost salvate de la faliment cu prețul falimentului unor state (2009–2011); băncile și corporațiile „green” sau pharma au fost salvate cu prețul falimentului simplilor particulari și al statelor (2020–2025). Piața a fost inundată repetat cu euro, peste necesarul de masă monetară care să acopere volumul real de produse și servicii de pe piață (quantitative easing), cu consecința pierderii a peste 60 % din valoarea reală a euro.

Nu avem motive să credem că, de data asta, BCE spune adevărul și ne vrea binele.

P.S. Singura speranță că se va renunța la ideea distopică a monedei digitale a băncii centrale vine din proiectul american al legării dolarului de aur și de resurse — măsură care ar pune punct întregului sistem bancar al rezervei fracționare și al monedei fiduciare (fiat-lux), introdus la nivel global prin acordul de la Bretton Woods.